Când familia este sănătoasă, când ai un loc de muncă stabil, când te trezești dimineața fără dureri, atunci viața spirituală poate părea uitată. Divinitatea devine o amintire vagă, rezervată doar pentru zilele de duminică — dacă nu ai alte activități mai interesante. Înlocuim raportul cu divinitatea cu o negociere comercială: vin la Dumnezeu doar când am nevoie de sprijin, El îmi oferă ajutorul, apoi ne întâlnim din nou doar în următoarea criză. Între timp, traiul continuă fără implicarea Sa.
Am discutat cu părintele Francisc Doboș pentru a înțelege mai bine. Un dialog sincer, lipsit de ipocrizie și răspunsuri prefabricate. O conversație despre adevărul brutal pe care îl cunoaștem, dar pe care puțini îl recunosc.
Reporter: A devenit Dumnezeu o soluție spirituală de urgență pentru noi?
Francisc Doboș: Cred că Dumnezeu a fost folosit de-a lungul timpului în scopuri interesate. Este o cale să ajungi la o credință profundă, să treci de la interesul personal la o relație de iubire, credință și devotament, în care beneficiile materiale devin secundare. Să ajungi să crezi în Dumnezeu fără a urmări doar câștigurile lumești ale credinței.
Nu contează modul în care ajungem la divinitate. Majoritatea oamenilor ajung oricum din interes. Este ca în viață: copilul cere mâncare de la mamă, descoperind iubirea maternă printr-un mic interes. Iubirea și credința sunt învățate. Îmi dau seama adesea, uneori cu tristețe, de această atitudine a celor care vin la Dumnezeu ca la un punct de comandă.
Se prezintă ca la un centru de servicii spirituale, ca la o biserică, ca și cum ar căuta un maestru de ceremonii pentru anumite evenimente — botez, nuntă sau alte ocazii, fără a avea o credință autentică, trăită și experimentată.
Nu au trecut prin Betleem, nu au experimentat întruparea lui Dumnezeu în viața lor. Rămân la limita superstiției, percepând divinitatea ca pe o soluție de urgență, un sprijin în momentele critice.
Nu mai e nevoie, Doamne, am găsit un loc de parcare
Este ca în gluma despre omul care trebuie să semneze un contract de milioane și nu găsește loc de parcare în oraș, rugându-se: „Doamne, ajută-mă să găsesc un loc, că o parte din semnare o voi dona bisericii sau celor nevoiași”. Și de îndată, locul eliberează. Și îi spune lui Dumnezeu: „Nu mai e nevoie, am găsit”.
Uneori, folosim și în relațiile personale sau afective divinitatea, ca pe un instrument de confort sau sprijin temporar, în relația noastră cu cei din jur.
Iubirea adevărată trebuie cultivată, credința trebuie consolidată. Altfel, egoismul nostru triumfă asupra generozității și vulnerabilității.
Mai ales în această perioadă, când învăluie magia colindelor, cadourilor și zûnelor, pare că totul devine magic. Însă, nu trebuie să confundăm magia cu harul divin. Divinitatea nu este o soluție instantanee, ci o putere pe care trebuie să o cultivăm în noi înșine.
Mergem spre Moș Crăciun sau spre Betleem?
Este tot mai frecvent să ne îndreptăm către simbolurile nordice, reni și Moș Crăciun, mai puțin spre Betleem, locul nașterii divine. Împodobim bradul, ceea ce este benefic, dar uităm să creăm atmosfera sacrală a scenei nașterii lui Iisus în casele noastre. Cum putem diferenția magia de darul spiritual?
Cum putem rămâne vulnerabili și să nu ne simțim Dumnezeu în propria noastră viață? Sau doar Dumnezeul propriei noastre existențe? În momentele dificile, recurgem adesea la scuze: „Nu mai e loc de parcare, Doamne, dacă poți, ajută-mă!”
Reporter: Este același Dumnezeu pentru cei aflați în suferință și pentru cei fericiți?
Francisc Doboș: Este același Dumnezeu. Diferența este în percepția noastră. În momentele de suferință sau euforie, dioptria noastră asupra divinității se schimbă. Dumnezeu este prezent atât în bucurie, cât și în durere. În momentul fericirii, El este acolo. În lacrimi, El este prezent în noi și în cei care suferă din cauza noastră, fiind nevoie să echilibrăm credința între răstignire și Înviere.
Este același Dumnezeu, dar viața noastră nu trebuie să se oprească doar la suferință sau glorie. Credința autentică ne învață că orice durere nu este veșnică și că trebuie să o trăim cu răbdare și implicare activă. Aceasta înseamnă să ne lăsăm vindecați, nu doar să ne auto-vindecăm, ci să colaborăm cu harul divin, evitând idolatrizarea procesului sau a propriei noastre puteri.
Puterea de mântuire nu stă în noi, ci în Dumnezeu. Fiecare om trebuie să depășească propriile limite, fricii și vulnerabilități, în colaborare cu divinitatea. Asemenea unui părintele devotat, care se bucură de fericirea copiilor săi, credința ne învață să fim generoși în slujire și să ne punem în slujba celorlalți.
Egoismul uneori câștigă și în aceste relații familiale, iar în momentul în care privim divinitatea ca pe o soluție temporară sau un panaceu, pierdem adevărata conexiune cu Esența divină. În perioada acestei sărbători, trebuie să păstrăm echilibrul între agitația zilnică și harul divin, amintindu-ne că adevărata magie este în inima noastră, în darul de a fi și de a dărui.
Cadourile sau timpul nostru, introduși în darul divin
Divinitatea devine un pansament pentru rănile noastre, un remediu temporar. În realitate, un credincios profund nu folosește divinitatea drept simplu sprijin, ci o trăiește ca pe o relație autentică și zilnică, nu doar ca pe o formalitate sau un obicei de moment. Îi oferim lui Dumnezeu doar un fragment din timpul și energia noastră, uitând de chemarea de a fi autentici și de a trăi în comuniune cu Divinitatea.
Credința adevărată cere să nu transformăm credința într-un simplu ritual sau decor, ci să o integrăm în viața noastră reală, în momentele de bucurie și de încercare. Astfel, devenim cu adevărat implicați și responsabili de propria noastră relație cu Dumnezeu, nu doar participanți pasivi la evenimente spirituale.
Cum ar fi dacă am trata relația cu Dumnezeu ca pe o activitate zilnică, o parte esențială a existenței noastre? În loc să delegăm divinității doar rolul de moment, să o implicăm în toate aspectele vieții noastre, în gesturile mici și în deciziile cele mari. Astfel, viața devine o adevărată experimentare a prezenței divine în fiecare clipă.
Lasă un răspuns