Întâlnirile președintelui Nicușor Dan cu magistrații nu au adus descoperiri, ci au confirmat aceleași probleme. Aceleași nemulțumiri, aceleași blocaje, explicații repetate indiferent de guvern sau majoritate. De fiecare dată când sistemul judiciar intră în criză, reacția este aceeași: cine este responsabil? Politicienii, mass-media, „statul paralel”, Uniunea Europeană, opinia publică. Oricine, mai puțin cei care au avut puterea de a interveni și nu au făcut-o.
Rezumatul discuțiilor de la Cotroceni indică clar: independența justiției este vulnerabilizată mai degrabă din interior decât de factori externi, cu aportul sau în avantajul deciziilor politice. Nu prin intervenții directe, ci prin mecanisme subtile: cariere controlate, ierarhii opace și acumularea puterii. Restul nu reprezintă accidente, ci consecințe: lipsă de magistrați, volum excesiv de dosare, soluționarea cauzelor prin prescripție, resurse și infrastructură deficitare.
Conform oficialilor, magistrații sunt independenți. În practică, promovările, detașările și evaluările depind de structuri restrânse, dificil de contestat și aproape imposibil de transparentizat. Un sistem în care judecătorii vorbesc despre teama de sancțiuni sau de expunere funcționează sub propriul nivel de competență. Nu din cauza lipsei de profesionalism, ci din cauza unor mecanisme instituționale greșite.
În acest context, Inspecția Judiciară nu mai este percepută ca un garant al calității, ci ca un control disciplinar selectiv care nu corectează erorile, ci modelează comportamente. Iar comportamentele induse prin frică reprezintă exact opusul valorilor de care are nevoie justiția.
Problema nu constă în existența acestor disfuncții, ci în acceptarea lor ca fiind normale. Un sistem care interiorizează eșecul nu mai este capabil să se autoregleze.
Magistrații nu au solicitat privilegii. Au cerut reguli clare, dispersarea puterii și responsabilitate reală, exact ceea ce justiția cere celorlalte instituții.
Discuția este necesară, însă incompletă.
Din cauza faptului că justiția nu include doar judecători și procurori. Este un sistem complex. Iar un sistem nu poate fi reformat eficient dacă este analizat dintr-o singură perspectivă.
Avocații sunt o componentă fundamentală a justiției. Fără o apărare eficientă, procesul echitabil rămâne o formulă constituțională fără conținut. Cu toate acestea, în dezbaterile despre „starea sistemului judiciar”, vocea avocaților lipsește constant, nu din cauza lipsei problemelor, ci din cauza incomodității acestora.
Realitățile sunt de mult timp și sunt sistemice: dosare electronice incomplete, documente nescanate, acces fragmentat, arhive sufocate, timp prelungit pentru pregătirea apărării, interpretări legislative imprevizibile. Programarea pe ore este adesea ignorată.
Sistemul pretinde stabilitate, însă funcționează pe bază de improvizație.
Avocați din oficiu neplătiți pe perioade lungi. Apărări formulate în câteva minute pentru dosare complexe. Obligația de a depune concluzii fără acces real la materialul probator. Aceste practici nu sunt excepții, ci regulă.
Aceste probleme nu afectează doar confortul profesional al avocaților, ci și dreptul la apărare. Iar dreptul la apărare reprezintă o garanție fundamentală a cetățeanului, nu un privilegiu al avocatului.
Dacă discutăm despre reformă, întrebarea cheie se referă la dacă procesul penal, în ansamblu, mai păstrează echilibrul între faze de acuzare și apărare. Un sistem în care acuzarea este consolidată instituțional, iar apărarea fragilă nu poate funcționa eficient. Este dezechilibrat.
Problemele sunt cunoscute, semnalate și amânate. Persistența lor ridică o întrebare legitimă: cui servește o justiție lentă, inegală și fragmentată? Qui prodest?
Pentru economie, efectul este evident: incertitudine. Investitorii nu se tem de reguli stricte, ci de reguli imprevizibile și decizii întârziate. O justiție opacă acționează ca o taxă ascunsă asupra inițiativei și capitalului.
Responsabilitatea nu este difuză. Ea aparține Parlamentului, care a legiferat dezechilibrele, Guvernelor successive, care au tratat justiția ca pe o carte de negociere, și Președinției, care a preferat unul dintre următoarele roluri: mediator pasiv sau actor activ, în loc de garant ferm al funcționării instituției.
Adevărata reformă a justiției nu poate fi realizată dintr-o unică perspectivă și nu prin excluderea actorilor esențiali. Justiție funcțională există doar dacă judecătorii sunt independenți, procurorii își exercită rolul în limitele sale, iar apărarea este eficientă, respectată și funcțională.
În cazul în care o reformă reală este pe agendă, ea trebuie să vizeze toate aspectele justiției. Altfel, nu vorbim despre reformare, ci despre administrarea controlată a disfuncționalităților.
Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
Lasă un răspuns