Valul de plăți a generat, previzibil, o reacție publică de indignare. Pentru mulți observatori exteriori profesiilor juridice, concluzia este simplă: „se scapă corupții”. Este o interpretare comodă, dar eronată. În privința prescripției, sistemul judiciar nu a fost altceva decât aplicarea unei reguli acceptate de statul însuși, pe care acesta a refuzat să o reformeze la timp.
Însă adevărata cauză rămâne ascunsă. Între efect și explicație se instalează o narativă convenabilă, care transferă responsabilitatea de la deciziile politice și funcționarea sistemului penal către actul de judecată, singurul vizibil publicului larg. În realitate, motivul real este mult mai incomod: ani de inacțiune legislativă, deși avertismente clare și constante existau.
Prescripția nu reprezintă o facilitate procedurală sau o invenție benefică pentru inculpați. Este o instituție fundamentală a dreptului penal, comună sistemelor juridice avansate, concepută ca un mecanism de disciplinare a statului. Statul are autoritatea de a ancheta și de a sancționa, dar și o limită de timp. Dacă nu acționează în acel interval, își pierde dreptul de a urmări penal. Nu pentru că fapta dispare, ci pentru că autoritatea amână sau întârzie acțiunea.
Această logică este dificil de înțeles din exterior. În percepția publicului, prescripția devine vizibilă abia în etapa de judecată, când se pronunță o decizie. Faza de urmărire penală rămâne, în general, în umbră. Rareori se pun întrebări despre motivul pentru care fapte vechi de ani de zile sunt investigate atât de târziu, încât riscul de prescripție devine firească, nu accidental.
Există, firește, motive obiective. Infracțiunile economice sunt complexe, iar frauda își poate descoperi efectele cu întârziere. Însă acestea sunt excepții. Invocarea constantă a acestor motive ascunde o problemă mai profundă: lentoarea urmăririi penale și tratarea timpului ca pe o variabilă secundară. Când ancheta se întinde ani întregi fără rezultate clare, prescripția devine un fenomen normal, așteptat.
La această vulnerabilitate structurală s-a adăugat un eșec politic clar. În 2018, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 297/2018, a constatat neconstituționalitatea soluției legislative privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Articolul respectiv nu mai îndeplinea criteriile de claritate și previzibilitate. Mesajul a fost clar: legea necesita modificări. Parlamentul și Guvernul aveau obligația să intervină.
Nu au făcut-o.
Abia în 2022, prin Decizia CCR nr. 358/2022, instanța a confirmat ceea ce devenise evident: în lipsa unei intervenții legislative, întreruperea prescripției nu mai poate fi aplicată. Nu pentru că judecătorii „au dorit”, ci pentru că legiuitorul a ales să nu decidă.
Instituția prescripției este adesea percepută ca o portiță de evadare. În realitate, ea reprezintă o sancțiune a statului pentru incapacitatea sa de a exercita dreptul de a sancționa într-un termen rezonabil. Prescripția nu protejează infractorul, ci limitează autoritatea statului. Este o regulă de disciplinare instituțională.
Din păcate, dezbaterea publică s-a concentrat aproape exclusiv pe faza de judecată, adică asupra procesului penal televizat și vizibil. Mai puțin s-a discutat despre etapa de urmărire penală, tăcută, unde timpul se consumă adesea ani de zile. Puțini se întreabă de ce anchetele vizează, în mod repetat, fapte vechi de un deceniu.
Așadar, plasarea implicită a responsabilității exclusive asupra instanțelor este superficială. La fel de greșită este și percepția că cercetarea judecătorească este o formalitate, inferioară față de anchetă. În realitate, judecata reprezintă faza de maximă exigență a procesului penal, locul unde probele sunt analizate riguros, nu presupuse. Este finalul, nu o etapă formală.
Achitările de astăzi nu sunt un semn de eșec al justiției. Sunt rezultatul unor decizii politice de a nu interveni la timp. Între 2018 și 2022, atât legiuitorul restrâns, cât și cel extins, au avut toate oportunitățile pentru a ajusta legea. Au ales să nu o facă.
Prescripția nu a eșuat. A funcționat conform prevederilor. Ceea ce a eșuat este incapacitatea statului de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile întârzieri și de a recunoaște această situație.
Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
Lasă un răspuns