În episoadele anterioare am abordat disfuncții sistemice, dezechilibre din procesul penal și o structură instituțională concentrată, autoreferențială și opacă. Aceste probleme au în comun faptul că sunt analizate aproape exclusiv din perspectiva sistemului, nu din cea a celor care depind de funcționarea sa.
Pentru cetățean, justiția nu reprezintă o construcție teoretică. Este o experiență tangibilă: timpul unui proces, accesul efectiv la apărare, previzibilitatea unei soluții și sentimentul că regulile sunt aplicate în mod egal pentru toți. Ojustiție care funcționează lent, inegal sau incert devine nu doar ineficientă, ci și descurajantă.
Justiția nu există pentru sine. Ea servește cetățeanului.
Legitimitatea autorității judiciare nu este una abstractă sau auto-generată, ci provine, în cele din urmă, dintr-un mecanism democratic. Cetățeanul, prin vot, alege conducerea politică ce stabilește cadrul normativ pentru funcționarea justiției: legislația specifică, structura instituțională și mecanismele de echilibru și control.
De aceea, o reformă autentică nu poate fi inițiată exclusiv din interiorul sistemului judiciar și nu se poate rezuma la ajustări tehnice. Ea trebuie să pornească de la întrebarea fundamentală: ce beneficii primește cetățeanul în urma acestei arhitecturi instituționale complexe?
Răspunsul la această întrebare ar fi trebuit să fie scopul principal al inițiativelor Consiliului Superior al Magistraturii privind reglementarea activității instanțelor și a explicațiilor publice oferite de unii membri ai său. Introducerea unor indicatori precum capacitatea zilnică a instanței, lista de așteptare, normarea în raport cu date europene și evidențierea cauzelor urgente reprezintă, fără îndoială, un pas esențial într-un sistem supraîncărcat. Dedicarea unor eforturi pentru îmbunătățirea calității actului de justiție în beneficiul cetățeanului este o preocupare justificată.
Totuși, în lipsa unei creșteri reale a resurselor umane (magistrați și grefieri), astfel de măsuri riscă să fie percepute nu ca soluții structurale, ci ca mecanisme de protecție instituțională și ca protest tacit, în contextul tensiunilor cu autoritatea executivă. Implementarea lor într-un cadru adecvat ar conferi credibilitate și ar evita apariția unei imagini de vendetă instituțională.
Problema majoră este că aceste dificultăți există, s-au agravat și nu au fost luate măsuri concrete. Se ajunge la situația în care accesul liber la justiție este gestionat administrativ, în funcție de capacitatea instituției, nu ca un drept fundamental ce impune statului obligații clare.
Încrederea în sistemul judiciar nu este un concept abstract. Ea influențează decizii economice, apetitul investițional și stabilitatea raporturilor juridice. Investitorii caută un cadru predictibil, cu reguli clare, aplicate consecvent și controlabil. O arhitectură juridică percepută ca dezechilibrată, autoreferențială sau imprevizibilă descurajează capitalul și inhibă dezvoltarea, iar consecințele revin tot asupra cetățeanului.
Independența justiției nu contravine responsabilității democratice. Ea reprezintă rezultatul acesteia. O justiție independentă nu înseamnă o entitate izolată de societate, ci una protejată prin reguli clare, legitime și acceptate public. Atunci când aceste reguli nu țin cont de impactul asupra cetățeanului, independența poate fi percepută ca un privilegiu, nu o garanție.
De aceea, reforma sistemului judiciar nu este doar o problemă profesională sau instituțională. Este o temă de politică publică în cel mai profund sens. Cetățeanul validează, suportă și, în cele din urmă, beneficiază sau nu de funcționarea sistemului. De la el pornește și încheie întregul proces.
Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul rețelei internaționale bnt attorneys in CEE în România, membru cadru în societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în Management și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație Publică și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
Lasă un răspuns