Într-un interviu pentru VIVA!, Gheorghe Gheorghiu împărtășește cu emoție și umor despre începuturile carierei sale, despre întâlnirile care i-au influențat traiectoria și despre anii petrecuți în interiorul unuia dintre cele mai influente fenomene culturale din România. Într-un dialog sincer, artistul rememorează experiența Cenaclului Flacăra și relația complexă, dar esențială, cu Adrian Păunescu.
DESCARCĂ REVISTA VIVA DE NOIEMBRIE, GRATUIT, AICI
Pentru o întreagă generație, numele lui Gheorghe Gheorghiu este strâns legat de muzica folk și de energia distinctivă a Cenaclului Flacăra, o ardere culturală care a marcat profund anii ’70 și ’80. Drumul său spre scenă a început devreme, în copilărie, și a fost susținut de o mamă care a avut încredere necondiționată în talentul său, precum și de diverse întâmplări aparent mici, dar care au avut un impact major asupra vieții sale. De la primele selecții artistice din școală și până la momentul de referință al Festivalului Național de Muzică Folk din 1975, Gheorghe Gheorghiu a traversat o ascensiune rapidă, plină de emoții și incertitudini. Premiul major obținut la doar 21 de ani i-a deschis porți către Cenaclul Flacăra, un univers intens, solicitant și fascinant, unde muzica, poezia și camaraderia se împleteau într-un maraton artistic fără precedent.
Reflecții despre descoperirea talentului și startul în carieră
În paginile revistei VIVA!, artistul povestește despre acea perioadă considerată o adevărată școală de viață: despre drumuri lungi prin țară, prietenii consolidare în turnee continuous și despre Adrian Păunescu, mentor exigent și contradictoriu, capabil să combine pedepsele cu protecțiile. O relație tensionată, plină de episoade memorabile și absurde, care l-a ajutat să-și definească identitatea artistică și să rămână fidel propriului drum.
DESCARCĂ și: Gheorghe Gheorghiu, despre relația de soț și soție, și despre viața în America. Cum au motivat achiziția unei locuințe și în România: „Gabriela are doar calități și un mic defect. Am cumpărat o casă pe care sperăm să o amenajăm cât mai curând”
Cine v-a descoperit talentul muzical și cine v-a sprijinit în acest parcurs? Știu că, ulterior, ați studiat atât vioara, cât și chitara.
Aveam doar 6 ani. A venit la școală o comisie de la o instituție culturală din Brașov, m-au selectat printre copiii cu aptitudini artistice. În sufletul meu, visam să studiez pianul, dar am eșuat la vioară. Mama a fost cea care m-a susținut necondiționat, fiind cea care a văzut în mine un mare artist. M-a încurajat chiar și când am descoperit chitara și am început să interpretez propriile compoziții prin centrul orașului. Cântam alături de prietenul meu Victor (Socaciu – n. red.), peste tot, pe unde apucam. Într-o zi caldă de vară, un eveniment aparent minor mi-a schimbat destinul definitiv: am mers să beau apă, iar telefonul fix a fost apelat. Redactorul-șef al unei reviste cunoscute din zonă aflase de mine și m-a invitat să reprezint orașul la un festival important pentru tineret. Acest eveniment minor mi-a influențat în mod esențial viitorul. Fără acel apel, poate viața mea ar fi evoluat diferit.
< De-a lungul carierei, ați acumulat multiple premii și distincții, însă primul și cel mai memorabil rămâne câștigarea Marelui Premiu la Festivalul Național de Muzică Folk din 1975, la doar 21 de ani. Cum a fost această experiență pentru dumneavoastră?
Festivalul folk de la Pitești din anul 1975, primul concurs, mi-a marcat începuturile. Mama era mai entuziasmată decât mine, iar tatăl era precaut să mă lase să plec ca un tânăr ghid, cu chitara în spate. Acea aventură a reprezentat cea mai importantă etapă a vieții mele. Eram fericit să urc pe scenă, dar nu aveam așteptări mari, fiind încă un adolescent. Când au fost anunțate premiile: „locul 5…4…3…2…1”. Mi-am spus: „Asta e, am încercat!”. Când a fost proclamata și câștigarea „Marelui Premiu”, despre care nu știam, am rămas uimit. Am simțit o emoție intensă: un copil cu chitară împrumutată, pentru că a mea fusese prea mică, era apreciat de oficialități culturale. Am primit o chitară nouă, pe care o păstrez și astăzi, fiind simbolul debutului meu. În plus, un redactor de la radio m-a recomandat pentru participarea la Cenaclul Flacăra, un fenomen al anilor ’80, convocat de Adrian Păunescu.
Gheorghe Gheorghiu, amintiri despre Cenaclul Flacăra și relația cu Adrian Păunescu
Care sunt cele mai speciale amintiri din acea perioadă și din relația cu Adrian Păunescu?
A fost o oportunitate mare, o cale deschisă către un parcurs frumos, pe care, la momentul respectiv, nu mi-l imaginam. Prima ocazie de a interpreta în Cenaclul Flacăra a fost de șapte ori, în toate zilele maratonului muzical. „Îl vreți și mâine?” Daaaa! Cenaclul ne-a oferit o experiență unică, un amestec de melodii, poezie și camaraderie. Plecam de acasă săptămâni întregi, iarnă cu reșou în geantă și conserve pentru hrană. Am traversat țara în lung și-n lat, cântând în stadioane, pe străzi și în sălile culturale, în autocare și camere de hotel. Legătura strânsă dintre artiști făcea orice obstacol mai ușor de depășit. Adrian Păunescu, un mentor exigent și riguros, avea o viziune artistică unică. Uneori mă iubea, alteori mă pedepsea. Insista ca să interpretez poeziile sale, tematici istorice și patriotice, dar eram mândru de propriile cântece, mai sentimentale. Încăpățânarea mea a dus la conflicte cu el. Păunescu mă trimitea acasă chiar înainte să urc pe scenă, apoi mă chema înapoi. Un episod memorabil a fost când m-a închis, din greșeală, timp de trei zile în biroul său.
S-au întâmplat multe, inclusiv când mi-a sugerat să schimb muzical o poezie de-a sa, remixată de Mircea Vintilă – „Pământul deocamdată!”. Eram nervos, nu puteam să modific piesa, iar Păunescu s-a supărat. Telefonul a sunat rapid, iar el mi-a recomandat să revin, spunând că trebuie să compun o nouă versiune. Uitasem de mine trei zile, închis în birou, cu șervețele și biscuiți, și cu apă de la chiuvetă. Când a revenit și m-a văzut acolo, a avut o reacție de surprindere. În cele din urmă, s-a împăcat cu Mircea Vintilă și am evitat să modific piesa, care devenise emblematică pentru tineri.
O altă întâmplare neobișnuită a fost când filmam la Mamaia, iar Alifantis a venit fără chitară. Păunescu mi-a luat-o pe a mea, ca apoi să o arunce în mare pentru o răzbunare. Am stat mult timp în apă pentru a o recupera, iar colegii m-au ajutat să găsesc o soluție. Munca și poveștile de la Cenaclul Flacăra au consolidat conexiuni cu mulți artiști talentați și cu un public sensibil la mesajele noastre.
Lasă un răspuns