Există interpreți care interpretază roluri și artiști care devin parte integrantă a inimii noastre, fiind rude de departe pe care le primim în case prin ecranul televizorului sau pe scena teatrului. Marin Moraru a aparținut celei de-a doua categorii, acea categorie rară de actori care nu au nevoie de artificii pentru a câștiga inima publicului, ci doar de o privire sinceră. Când menționezi „Marinuș”, nu te gândești la o legendă invulnerabilă, ci la un prieten drag, la un unchi jovial și generos, care știe să te facă să râzi chiar și în zilele mohorâte.
A fost un actor strălucit, cu suflet de copil, un paradox ambulant: timid până la roșeață în viața de zi cu zi, dar un vulcan de energie pe scenă. Humilitatea sa nu era o simplă mască, ci o caracteristică naturală. Într-o societate zgomotoasă și plină de orgolii, el a ales discreția, lăsând personajele să vorbească în locul său. Și cât de expresive au fost aceste vorbe! De la Take, Ianke și Cadîr la Toamna bobocilor, Marin Moraru a impletit o punte invizibilă de emoție între el și spectatori, o legătură ce nu s-a destrămat niciodată, nici acum, când el nu mai este.
Povestea lui Marin Moraru începe simplu, aproape ca într-un roman real, într-un București al contrastelor. S-a născut pe 31 ianuarie 1937, în inima cartierului Giulești, pe strada cu nume simbolic, Tabla Buții. Acolo, printre case modeste și oameni harnici, micuțul Marin visa. Dar nu la aplauze sau reflectoare. Visul lui era să zboare. Tatăl său, vopsitor de vagoane la CFR, era un om pragmatic, iar când fiul a spus că vrea să devină aviator, răspunsul a fost categoric. Astfel, viitorul mare actor a urmat Școala de Construcții Căi Ferate. Se poate părea greu de imaginat astăzi, dar mâinile care aveau să modeleze personaje cu subtilitate psihologică erau inițial destinate să repare drumuri și poduri, să simtă vibrația șinelor și mirosul de bitum.
La școală, Marin Moraru era cunoscut ca Marinuș și nici mai târziu nu au ezitat colegii de facultate și prietenii de scenă să-l cheme astfel, păstrând credința în inocența copilăriei din nume. S-a născut într-o zi care, multă vreme, nu i s-a părut specială, până când a citit „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian. Acolo a descoperit o însemnare magică: în același an, fix de 31 ianuarie, ningea la Sinaia cu „fulgi mari cât vrabia“. Pentru sufletul sensibil al lui Marinuș, această revelație poetică a fost o adevărată comoară, o cheie fundamentală a existenței sale. În autobiografia sa, „Suntem ce sunt amintirile noastre“, actorul mărturisea cu emoție: „Această personificare a zilei mele de naștere mi-a rămas întipărită în minte și ori de câte ori o rememorez, văd nămeți mari de zăpadă căzând din cer.“ Imaginea iernii blânde și a purității zăpezii l-a însoțit toată viața, fiind poate metafora perfectă a sufletului său: curat, sensibil, dar capabil să acopere lumea cu frumusețe.
Viața nu i-a pus mereu covor roșu, ci i-a testat răbdarea și vocația. După absolvire, a fost repartizat la Brașov, ca asistent la pavaje. Gândiți-vă: Marin Moraru, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari actori români, patrula de-a lungul șinelor de cale ferată, verificând traversele. Apoi a lucrat la uzina Grivița Roșie, în agitația metalului topit. Familia îi recomanda să urmeze Politehnica, pentru o profesie sigură. Om tânăr, a susținut examenul și a fost admis, dar destinul a fost altfel. Într-o zi, a auzit la radio despre pregătiri pentru teatru. Acel anunț a fost chemarea vibrantă. „Fugeam de la cursurile de la Politehnică la teatru. Se întâmpla în weekend“, rememora el mai târziu, ilustrând acea etapă de dublă existență.
Prima încercare la I.A.T.C. a fost un esec aparent, dar o lecție de umilință necesară. A susținut examen în fața unei comisii formate din mari nume ale scenei românești: Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Ion Finteşteanu. A fost respins, ceea ce pentru mulți ar fi fost sfârșitul drumului, dar pentru Marinuș a fost începutul ambiției. I s-a permis să participe la lecții ca „audiență”, fără note. Timp de un an, a urmărit, a învățat, absorbind totul ca un burete, perfecționându-și talentul în tăcere. Anul următor, din nou a susținut examenul de admitere. De această dată, a fost admis și, recunoscându-i evoluția remarcabilă, l-au promovat direct în anul II. A obținut diploma de absolvent cu rolul Agamiță Dandanache din „O scrisoare pierdută“, evidențiind deja o maturitate artistică excepțională și deschizându-i drumul spre scenă, fiind repartizat imediat la Teatrul Tineretului, actualul Teatru Mic.
Absolvirea din 1961 a marcat doar începutul. Marin Moraru nu interpreta roluri; trăia și simțea personajele. La câțiva ani după terminarea studiilor, se regăsea în distribuții de prestigiu din Bucureștiul anilor ’60. La Teatrul Bulandra, îl interpreta pe Crăcănel în „D-ale Carnavalului“, în regia lui Lucian Pintilie, alături de actori precum Toma Caragiu, Grigore Vasiliu Birlic, Gina Patrichi și Octavian Cotescu. Într-un asemenea grup de maeștri, strălucirea nu era simplă, dar Marinuș avea o luminozitate proprie, o sinceritate scenică ce cucerea inevitabil. Era comic până la lacrimi, dar putea trece brusc la o expresie sensibilă, cu o economie de mijloace specifică marii arte.
Dincolo de succesul strălucit, exista o diferență fascinantă între omul public și cel privat. De la actorul extrovert în scenă și pe micile ecrane, cu replici memorabile, la acasă, Marin Moraru era o altă persoană. Intra în lumea sa interioară, devinea rezervat, concentrat, uneori introvertit. Nu vorbea mult, mai ales în timpul repetărilor, procesul său creativ fiind unul intens și interiorizat. Soția sa, Lucia, cea care îl înțelesese cel mai bine, mărturisea: „Dragă, am avut un principiu. Când se enerva, foarte rar, pentru că nu era expansiv, îl lăsam în pace. Las’ că-i trece.“ Această liniște acasă alimenta, probabil, energia debordantă folosită pe scenă, unde își reîncărca sufletul.
Între 1974 și 1980, Marin Moraru a fost profesor universitar la I.A.T.C. Studenții săi îl descriau cu respect și duioșie. Nu era un profesor sever, ci mentorul care te învăța să cauți adevărul în tine, să nu minți pe scenă. A preferat să părăsească catedra și să revină pe scenă, locul unde se simțea cel mai bine. La Teatrul Național din București, după 1989, a avut o carieră de excepție.
Momentul de maturitate al carierei a fost, fără îndoială, rolul din Take, Ianke și Cadîr. Trioul format din Beligan, Dinică și Moraru a constituit un fenomen cultural, o conspirație de planete care a umplut sălile mult timp. Marin Moraru, în rolul lui Take, aducea o echilibrare perfectă, o înțelepciune blândă și o omenie caldă, complementare față de umorul agresiv al lui Dinică și rafinamentul elegant al lui Beligan. În timp, această colaborare a reprezentat definirea prieteniei și a valorii artistice. Televiziunea l-a redescoperit mai târziu în telenovele românești (Inimă de țigan, Regina), unde a adus un plus de distincție și profesionalism, demonstrând generațiilor viitoare că talentul nu cunoaște vârstă și că un mare actor poate regaliza orice rol secundar, transformându-l într-un adevărat diamant.
Pe scenă, a avut zeci de parteneri feminine, însă în viață a avut o iubire unică: soția sa, Lucia. Povestea lor pare desprinsă dintr-un roman romantic de altădată. S-au cunoscut într-o tabără studențească (ea fiind încă elevă), el a invitat-o la un spectacol, apoi au mers la plimbare. Așa a început totul. Lucia Moraru rememora cu nostalgie: „Ne-am plimbat în Cişmigiu. El a spus: «Hai să bem un suc.» Am băut o băutură cu o culoare incertă. Astăzi nu aș mai încerca așa ceva, dar pe atunci, am fost norocoși.“ Acea băutură misterioasă a fost începutul unei iubiri pentru totdeauna.
Căsătoria lor a fost o adevărată sărbătoare a spiritului ludic. S-au cununat la Buturugeni, într-o bisericuță modestă, unde slujea părintele tatăl unei colege. Atmosfera a fost una de realism magic: „Era o bisericuță cu acoperișul spart, prin care intrau păsări nestingherite. În timpul slujbei, porumbeii se găinățeau peste noi“, povestea Lucia. Data aleasă a fost 29 februarie 1964. Prietenul lor, Gheorghe Dinică, a tachinat: „Hai, bă, nu vă e rușine? Vreți să beți din patru în patru ani?“ Marin Moraru, cu umorul său caracteristic, a răspuns: „Ne-am căsătorit pe 29 februarie ca să se pară că timpul trece mai încet și să rămânem tineri.“ „Eram tineri și frumoși. Am fost împreună 52 de ani“, mărturisea ea. Acești ani au fost plini de iubire, înțelegere și doi motani albi cu pete negre, botezați cu umor teatral: Frac 1 și Frac 2.
Dincolo de lumina reflectoarelor, Marin Moraru și găsea liniștea în natură, în compania prietenilor apropiați. Nu doar Gheorghe Dinică i-a fost aproape, ci și actorii Mircea Albulescu și Amza Pellea. Aceștia aveau un ritual sacru, o evadare în natură din tumultul orașului. La Dunăre, pe malul apei, cu ochii cârpiți de somn, dar cu sufletul plin de bucurie, așteptau să prindă crapul mare, ca să spargă bambusul și cerculețul de plastic de pe firul undiței. Acel moment de tăcere și prietenie, mai valoros decât orice conversație, era ocazia ca „monștrii sacri” să devină oameni simpli, bucurându-se de răsărit și de compania celui drag.
În ultimii ani, viața personală a lui Marin Moraru s-a restrâns. Timpul petrecut acasă era simplu și liniștit, dedicat lecturii și familiarității cu paginile ziarelor și ale cărților, printre care remarca „Un veac de singurătate“ de Gabriel García Márquez, poate pentru că răsfrângea propria sa melancolie. Se mai uita la televiziune sau la filme pe DVD și își făcea cumpărăturile pentru gospodărie, un pensionar respectabil, purtând cu mândrie amintirea unei cariere imense. A trecut la Domnul pe 21 august 2016, lăsând în urmă o soție îndurerată și o națiune ce l-a apreciat necondiționat, plecând pentru o ultimă întâlnire cu colegii săi de scenă, poate pentru o ultimă partidă de pescuit, într-un loc unde nu se înserează niciodată.
Cand încheiem o etapă a vieții, ecourile rămân. În cazul lui Marin Moraru, ecoul este unul de o blândețe profundă, ca o ninsoare liniștită la Sinaia. Ne amintim de el ca de o încălțare caldă care ne-a însoțit anii, un aviator care nu a pilotat avioane de metal, dar a ridicat milioane de suflete deasupra norilor cenușii, prin talentul său unic. A plecat, dar nu a dispărut cu totul, pentru că de fiecare dată când vom revedea un fragment cu el, de fiecare dată când vom auzi acea voce distinctivă, va fi prezent acolo, viu, jucăuș și plin de bunătate. Poate cel mai frumos rămas-bun nu se află în cuvinte mari, ci în recunoașterea valorii sale. Marin Moraru a fost, până în ultima clipă, un copil curios în fața lumii, un copil căruia i-a fost dat să se joace de-a viața și să o lumineze pentru toți cei din jur.
În încheiere, cuvintele maestrului Radu Beligan, rostite la adio, surprind totul și ne îndeamnă să privim spre cer, cu speranța că vom putea vedea fulgi mari cât vrabia: „Marin Moraru a fost un artist genial, dar, mai ales, un om de o calitate rară. A avut inocență și puritate pe care puțini le păstrează până la sfârșit. A plecat un mare actor, dar a rămas lumina pe care a lăsat-o în urmă. Odihnește-te, Marinuș! Cerul are acum nevoie de zâmbetul tău.”
Lasă un răspuns