Politicienii români oferă un spectacol constant de decizii amuzante și neașteptate, asemănătoare unor filme comice. Această serie de momente incidente au implicat reprezentanți din toate taberele politice: țărăniste, social-democrate, liberale și USR-iștilor.
În ultimele zile, USR a demonstrat încă o dată că are de învățat în gestionarea unui partid în competiție pentru putere. Însă istoria postdecembristă demonstrează că orice formațiune sau lider politic are potențial pentru autodistrugere, dovedind că maxima lui Napoleon despre valoarea unui mareșal în orice general poate fi interpretată din perspectiva opusă.
Țara cu doi premieri
Unul dintre primele momente jenante din politica românească a avut loc în 1999, când partidele CDR, cu PNȚCD la vârf, i-au retras susținerea premierului Radu Vasile. Câțiva miniștri țărăniști au demisionat la Palatul Cotroceni pe 13 decembrie. Emil Constantinescu a decis revocarea premierului, o decizie contestată atât de Radu Vasile, cât și de opoziție, condusă de Ion Iliescu. Singura cale de a rezolva situația era fie demisia lui Vasile, fie debarcarea prin moțiune de cenzură.
În paralel, la București existau doi premieri: Vasile și Alexandru Athanasiu, numit interimar. Lăsat în urmă și de miniștrii liberali, Radu Vasile, după câteva zile de blocaj la Palatul Victoria, și-a dat demisia pe 17 decembrie.
Un prag neatins
Printre acțiunile care au generat autosabotaje politice se numără și decizia PNȚCD, condus de Ion Diaconescu, de a susține creșterea pragului electoral în anul 2000. În 1990, nu exista un prag formal pentru partide în alegerile parlamentare, iar din 1992 a fost implementat un prag de 3%. Pentru alegerile legislative din 2000, PNȚCD a fost principalul susținător al creșterii pragului la 5% pentru partide și 8-10% pentru coaliții, în funcție de numărul de formațiuni aliate.
La alegerile din 2000, PNȚCD făcea parte din Convenția Democratică din România (o alianță de patru partide). La Senat a obținut 5,29%, iar la Camera Deputaților 5,04%, rezultate care nu le-au permis intrarea în Parlament.
Autodezintegrarea guvernului
În iunie 2017, PSD a realizat o performanță unică: demiterea propriului guvern. Liviu Dragnea a intrat în conflict cu prim-ministrul de atunci, Sorin Grindeanu. Lui Grindeanu i-a fost cerută demisia, dar acesta a refuzat. Majoritatea miniștrilor l-au părăsit, dar Grindeanu nu a cedat, încercând chiar o apropiere de Victor Ponta.
Dragnea și liderii PSD au depus o moțiune de cenzură împotriva guvernului Grindeanu. PSD și ALDE au strâns voturile necesare pentru demiterea guvernului, care a căzut pe 21 iunie, cu 241 de voturi și implicit eliminarea fostului premier și Victor Ponta din partid. Aceasta a fost prima dată când un partid a îndepărtat propriul guvern.
Lipsa disciplinei de partid
În septembrie, Nicolae Ciucă, președinte PNL și candidat la prezidențiale, a făcut o declarație surprinzătoare despre opțiunea lui electorală la locale. Ciucă a declarat că ar fi votat alt candidat decât cel PNL: „L-aș fi votat pe Nicușor Dan.”
Declarația lui Ciucă a contribuit la performanța lui dezamăgitoare la alegerile prezidențiale și locale..
Falimentul unui consens intern
În ciuda promovării candidaturii, o parte din USR a refuzat să sprijine Elena Lasconi, candidat la prezidențiale, solicitând sprijinirea altcuiva.
În alte situații istorice, partidele au simulat sprijinul pentru proprii candidați. În 2008, PSD a preferat să susțină o altă figură decât candidatul partidului.
La USR, deciziile au fost luate informal, nu conform statutului partidului. Elena Lasconi, în ciuda votului favorabil de 90% la congres, a rămas fără susținere publică. Acest comportament a fost determinat de o grupare care include, preponderent, candidați învinși la locale, dar care au demonstrat mai multă abilitate politică în manevrul culiselor.
Fotografii: Hepta
Lasă un răspuns