Fiul renumitului dirijor Sergiu Celibidache a ales un parcurs diferit față de cel al tatălui său, în ciuda faptului că a crescut în mijlocul lumii muzicii și al artei. Dorind să-și construiască propria cale artistică, Serge Celebidachi și-a dedicat cariera cinematografiei. Într-un interviu sincer, el a împărtășit amintiri despre copilăria petrecută la Paris, despre relația profundă și complexă cu tatăl său, precum și despre motivele pentru care a ales să nu urmeze aceeași cale profesională, optând pentru o exprimare personală a sensibilității și viziunii sale asupra lumii.
CITEȘTE ÎNTREAGA REVISTĂ VIVA DE OCTOMBRIE, GRATUIT, AICI
Ai crescut într-un mediu artistic, cu un tată renumit și exigent, și o mamă discretă și rafinată. Cum a fost copilăria ta în Parisul acelor ani și ce amintiri prețioase păstrezi din acea perioadă?
O copilărie plină de farmec și momente speciale! (Desigur, la nivel figurat). În plus față de diferența de vârstă a tatălui meu față de ceilalți tați ai prietenilor mei – fapt ce mi-a generat, de mic, un anumit complex – am avut privilegiul de a fi înconjurat de două ființe profund educate, cu o viziune unică și o doză de spirit ludic. La școală, am simțit presiune, deoarece mulți profesori îl cunoșteau și aveau așteptări mari de la mine. La domiciliu, situația nu differa. Tatăl meu îmi cerea să fiu cea mai autentică versiune a mea. În același timp, mă bucuram de libertate deplină în activitățile mele (atât timp cât respectam anumite limite). Această senzație de libertate mi-a fost transmisă încă din copilărie și m-a învățat să învăț din viață, dincolo de școală, de timpuriu. Abia acum înțeleg cu adevărat importanța acesteia.
Ce povestește Serge Celebidachi despre prima sa vizită în România, în urmă cu 29 de ani
În familie, vorbeați limba română de la început sau ați învățat-o mai târziu, atunci când ați venit pentru proiectele cinematografice?
Ei bine, după cum se poate observa din modul în care vorbesc, limba română nu este punctul meu forte. Nu am învățat-o niciodată în mod formal, ceea ce regret profund. La Paris, mama insista ca tatăl meu să-mi vorbească în franceză, pentru a evita accentul. Chiar și în relațiile lor, comunicau în franceză, pentru binele meu. La 18 ani, am auzit-o pe mama reproșându-mi brusc că sunt singurul român din Paris care nu vorbește limba natală! Asta e… (zâmbește) Când am venit pentru prima dată în România, în 1996, cu proiecția filmului „Grădina“, a fost nevoit să-mi refac memoria fonetică pentru a înțelege româna rămasă. Activitatea mea cinematografică în această țară a început mai târziu, după ce am cunoscut-o pe soția mea, Adela, care a insistat ca scenariile mele să fie realizate aici.
Serge Celebidachi, mereu susținut de tatăl său
Sergiu Celibidache avea o combinație de severitate și sensibilitate umană profundă. Cum s-a reflectat această dualitate în relația cu dumneavoastră și cum v-a influențat în deciziile personale și profesionale?
Nu consider o contradicție între strictete și profunzimea conexiunii umane. De la început, tatăl meu m-a încurajat să fiu sensibil la suferința celor mai puțin privilegiați. În același timp, mi-a transmis că orice aș face, trebuie să pun suflet în tot ceea ce fac. Fără jumătăți de măsură. Fără compromisuri. Mi-a oferit câteva repere, dar nu mi-a indicat niciodată ce anume să aleg. Dimpotrivă, m-a lăsat să decid singur – acel tip de libertate pe care el nu a avut-o niciodată acasă, din cauza tatălui său.
De asemenea, puteți citi despre motivele pentru care Serge Celebidachi a ales titlul „Cravata Galbenă” pentru filmul despre viața tatălui său: „Dorul de România a fost o constantă în viața mea”. La fel și opiniile sale despre John Malkovich și Ben Schnetzer / EXCLUSIV
Totodată, despre recordurile de vedete la premiera filmului „Cravata Galbenă”. John Malkovich a afirmat: „Suntem onorați să facem parte din acest proiect despre un mare român”.
Sunt și alte cazuri notabile, precum Ilie Năstase—care nu s-a prezentat la divorț—iar procesul a fost amânat pentru ianuarie, motivul fiind „neprimirirea citației”.
De asemenea, Cabral a răbufnit după critici, afirmând: „Îmi aud frecvent că nu mă ridic la statutul de vedetă. Eu nu am un regizor, doar trăiesc”.
Amintiri speciale cu tata pentru Serge Celebidachi
Ai menționat că, deși era adesea absent, prezența tatălui tău era copleșitoare. Care sunt cele mai speciale momente împărtășite împreună?
Este dificil de explicat, însă am simțit mereu că tatăl meu a fost aproape de mine. Chiar și atunci când pleca, prezența lui era constantă. Păstrez în suflet acele clipe când el se dedică hrănitului câinilor dimineața devreme la casa de la țară sau udatului plantelor în Lipari, unde soarele ardea intens. Era fericit când vedea natura îngrijită, pe care o considera vie și parte din viața noastră de toate zilele. Să ofere hrană — un lucru extrem de important pentru el, dat fiind că în timpul războiului a dus lipsă de acest drept — și să ofere apă și viață plantelor, erau activități preferate. Când împărtășeam aceste momente, simțeam o bucurie molipsitoare. Observai ce îl făcea cu adevărat fericit pe un om liber. A împărtăși acele trăiri simple rămâne, până în prezent, una dintre cele mai de preț amintiri ale mele.
De ce Serge Celebidachi nu a urmat cariera tatălui său celebru
A încercat tatăl tău să te îndrepte spre muzică de mic? Care a fost motivul pentru care ai ales regia de film, chiar dacă muzica a fost prima ta pasionare?
Dimpotrivă, tatăl meu mi-a recomandat să evit muzica. Era extrem de dezamăgit de modul în care industria muzicală era dominată de ego, interese materiale și manipulare, trădând esența artei. Vrea să mă protejeze de această lume. În cele din urmă, insistențele lui au condus la concluzia că alegerea îmi aparține în totalitate. Rolul lui a fost să mă informeze și să-mi ofere avertismente. Viața mea era de-acum în mâinile mele, așa că am ales propriul drum și propria voce pentru a evita confuziile și comparațiile periculoase. Am simțit tot timpul că trebuie să disting clar cine sunt cu adevărat.“
Nu am perceput această decizie ca pe o veste rea, întrucât aș putea spune același lucru despre lumea cinematografiei. Înțelegând poziția tatălui meu în lumea muzicii clasice, realizarea că nu pot urmări același drum a fost inevitabilă. Chiar dacă muzica a fost iubirea mea inițială, a trebuit să-mi găsesc propriul stil și voce, pentru a mă diferenția de modele și comparații. Astfel, am ales să realizez filme și să spun povești autentice, folosind o dinamică între imagine și sunet, păstrând o legătură cu acele momente muzicale magice, dar într-o formă diferită.
CITEȘTE INTERVIUL COMPLET ÎN VIVA NOIEMBRIE! REVISTA ESTE DISPONIBILĂ LA TOATE PUNCTELE DE VEND și la chioșcurile de presă
Lasă un răspuns