Implementarea procedurii secundare de insolvență în România, conform Regulamentului (UE) nr. 848/2015, pune la încercare premise juridice importante pentru creditorii societăților internaționale care funcționează prin filiale, în special în ceea ce privește capacitatea de exercițiu și identificarea precisă a noțiunii de „sediu”, evidențiează Dr. Radu Pavel, Avocat Coordonator la Societatea Română de Avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații.
Din analiza sa, practicile judiciare recente relevă că lipsa unei strategii procedurale solide, axate pe citarea societății-mamă și pe cooperarea transfrontalieră, duce frecvent la respingerea cererilor ca inadmisibile.
Deși cadrul european susține principiul protejării intereselor locale prin proceduri secundare, aplicarea efectivă a acestuia depinde de corelarea Regulamentului cu legislația internă și de utilizarea uneltelor juridice corespunzătoare, precum notificarea practicienilor străini, solicitarea măsurilor de conservare și invocarea jurisprudenței relevante.
O strategie juridică solidă este crucială pentru protejarea activelor din România, minimizarea riscurilor procedurale și asigurarea unei recuperări eficiente a creanțelor creditorilor autohtoni.
Evoluțiile constante ale comerțului global și dinamica piețelor financiare impun o colaborare strânsă între instanțele judecătorești pentru preservarea relațiilor comerciale, cadrul legal fiind definit semnificativ de Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență.
Această normă europeană se armonizează cu legislația națională, precum Legea nr. 85/2014 pentru prevenirea și gestionarea insolvenței și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, pentru a stabili condițiile în care o sucursală locală a unei entități străine poate fi inclusă într-o procedură colectivă.
Provocarea majoră constă în identificarea corectă a noțiunii de „sediu” și în gestionarea conflictului dintre aplicarea dreptului statului de origine și protecția activelor locale, în condițiile în care sucursalele nu au personalitate juridică proprie.
Acest text analizează provocările actuale privind inițierea cererilor de deschidere a procedurii secundare de insolvență, interpretarea noțiunii de „sediu”, influența jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și cea mai eficientă strategie procedurală pentru apărarea drepturilor creditorilor.
Procedura secundară de insolvență pentru societăți internaționale cu sucursală în România: Condiții și interpretarea noțiunii de „sediu” conform Regulamentului 848/2015
Un exemplu relevant în acest context îl constituie procedura de insolvență sau restructurare pentru o companie înregistrată într-un alt stat membru UE (locul principal al intereselor – COMI), care operează în România prin intermediul unei sucursale (considerată sediu – establishment).
În procesul de verificare a cererii de deschidere a procedurii secundare, judecătorul român trebuie să stabilească dacă inițiativa în fața instanței străine reprezintă o procedură principală de insolvență conform Regulamentului (UE) 2015/848, condiție esențială pentru activarea unei proceduri teritoriale în România conform art. 3 alin. (2) din regulament.
Evaluarea instanței se concentrează, de asemenea, pe demonstrarea existenței unui sediu în România, conform art. 2 pct. 10 din Regulament. Astfel, creditorii și reprezentanții debitorului trebuie să dovedească că punctul de lucru din București este un centru operațional stabil, unde se desfășoară activități economice continue, cu personal, bunuri și servicii.
Îndeplinirea acestor criterii tehnice este fundamentală pentru recunoașterea competentei instanțelor române de a administra procedura secundară și pentru protejarea activelor din țară.
Dispozițiile Regulamentului urmăresc, în principal, echilibrarea efectului universal al legii statului principal și protejarea intereselor locale prin posibilitatea deschiderii unor proceduri secundare, în anumite condiții.
Noțiunea „sediu” trebuie interpretată astfel încât să includă centrul operațiunilor debitorului în statul membru, acoperind activitatea sucursalei, pentru a asigura protecția creditorilor locali împotriva excluderii din sfera de acțiune a regulamentului.
Statele membre, atunci când reglementează condițiile pentru inițierea procedurilor secundare, trebuie să asigure aplicarea corectă și efectivă a Regulamentului (UE) nr. 848/2015, conform jurisprudenței constante a CJUE, pentru a evita conflicte de interpretare.
De ce creditorii români solicită procedura secundară și de ce sunt respinse cererile în practică
Deschiderea unei proceduri secundare în România oferă creditorilor locali un instrument esențial pentru protejarea creanțelor, permițând societăților controlate să fie citate prin filialele lor pentru a răspunde cu bunurile și drepturile în România.
Conform Regulamentului 848/2015, această procedură facilitează măsuri imediate de conservare, precum interzicerea transferului sau vânzării activelor din țară, asigurând integritatea masei credale în beneficiul creditorilor români.
Un avantaj al acestei inițiative este cooperarea judiciară transfrontalieră, care permite schimbul reciproc de informații între procedura principală și cea secundară.
Astfel, creditorii pot avea o imagine clară asupra situației active ale societății-mamă și pot declara creanțele cu mai multă certitudine, protejând interesele lor în cadrul jurisprudenței naționale.
Recent, instanțele din România au decis că cererile creditorilor locali de inițiere a procedurii secundare pentru societăți cu sediul principal într-un alt stat UE și sucursale înregistrate în România sunt respinse dacă se contestă capacitatea de folosință a sucursalei.
Se accentuează faptul că, potrivit Regulamentului (UE) nr. 848/2015, cererea trebuie adresată societății-mamă, ca titulară a patrimoniului din statul membru, conform art. 3 alin. (2). În plus, sucursala, fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică, nu poate răspunde independent pentru obligații, iar insolvența se verifică în raport cu societatea mamă.
Instanțele subliniază că, deși există hotărâri ce atribuie sucursalei anumite obligații, în practica majoritară rezultă că lipsa personalității juridice a sucursalei conduce la respingerea cererilor formulare incorect și impune o strategia corectă de citare a societății-mamă, prin reprezentanți legali, pentru evitarea refuzurilor.
Lasă un răspuns